Nutritionistul•Day 3,604, 18:04•Published in Romania
•
Social interactions and entertainment
Opresc masina pe un drum pietruit și uitat de lume, într-o usoara burniță. Îmi iau paltonul gros de stofă tartan.
Cobor în fața unui cimitir cu o poartă de plumb masivă. Deasupra ei stă scris în litere de metal negru și greu:
Cimitirul Scriitorilor
Picioarele stâlpilor din cărămida care susțin poarta masiva sunt acoperite de un strat generos de covor de frunze de culori cât mai variate, pastelate, semnul ca toamnă își intra pe deplin în atribuțiile de stapân al sezonului.
Întru, tragându-mi glugă peste cap pentru a mă apăra de burniță tăioasă ce îmi brăzda fața și așa precar protejată de o deasă barbă roșcată.
Mă duc cu o ușoara apăsare în al meu piept. Trec peste niște buruieni care-mi agață paltonul ca niște gheare ale unor suflete care se vor eliberate din locul unde nici timpul nu mai are sens. Ajung in fața celor doua morminte pentru care am batut cale lungă. Pe ele scriu cu litere abia lizibile:
Scot câte o monedă de aur pentru fiecare piatră funerară. Îngenunchez așezand fiecare monedă la poalele fiecărui nume scris și aproape uitat în granitul de un negru șters.
Oftez.
Mă uit la moneda de pe piatra lui Foxti.
-A fost o imensa placere să vânez împreauna cu tine medaliile ale rezistenței, călătorind la orele neomenești. Și ce ne bucuram când câstigam câte o amârată de tinichea!
Apoi mă uit la piatra lui Recti.
-Recti Lian, drăcușorule mic ce ai fost! Îmi lipsește îndărătnicia ta caracteristică. Ce as da să mai reusim o "pterodactilă" ca pe vremuri...
O tăcere apăsatoare.
Îmi fuge o lacrimă.
Scot plosca de la piept. Deschid și apoi torn generos peste moneda conținutul plăcut mirositor.
În acel moment...
Vâââââjt!
Ma întorc rapid. Simt că s-a terminat burință. Și totuși mi-au trecut fiorii peste tot corpul meu. Am impresia că sunt văzut, chiar cu insistență.
Văd niște crengi care înca se mișcau...
Mă ridic în picioare.
Îmi adun tot curajul și mă îndrept într-acolo.
Îmi simt tâmplele pulsând, vederea-mi se încețoșează. Îmi spun că asta-i sfârșitul meu...
Am ajuns într-un luminiș luminat macabru în tonuri de gri și verde închis.
Un cerc de pietre. Funerare.
Atunci scap din mâna plosca.
Pe pietre erau scrise nume cunoscute și răscunoscute.
Oprindu-ma din vâjâitul provocat la vederea acestor nume, mă agăt cu mâna pe o piatra mică.
Încremenesc.
Pe piatră ruginie stă scris simplu:
O mână, cu petice de piele uscată pe alocuri iese din pământ și îmi prinde glezna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu