Proză: eRepublik. Toamna literară #19

CxAF Day 3,605, 00:40, în secțiunea de comentarii


Am ajuns prea târziu. Îmi blestem prioritățile și ezitările și îndoielile care m-au ținut pe loc, îmi frâng mâinile de supărare, dar nu pot schimba asta: am ajuns prea târziu. Așa cum zeii au exact câtă putere le dau muritorii, și cei care scriu au atâta putere câtă le dau cititorii. Pentru că dintotdeauna cuvântul scris s-a desăvârșit prin citire.
Mi-ar fi plăcut să îi găsesc aici pe maeștrii cuvântului și să explorez lumile născute din condeiele lor. Să mă înclin în fața lor și a operelor zămislite din inspirație, mai mare sau mai mică, după muză și putință, ori să îi înțep prietenește, fără pic de răutate, când mi se pare că ceva bun putea fi și mai bun. Pentru că acel și mai bun îl caută toți cititorii.

Dar am ajuns prea târziu. Un anunț într-un colț de ziar, ca un necrolog comun, îmi spune că am încheiat căutarea înainte de a o începe: sunt morți. Morți cu toții și amintirea lor zace sub lespezi grele din piatră, într-un loc numit Cimitirul Scriitorilor.

De 34 de ani sunt obișnuit să merg, toamnă de toamnă, prin cimitire. Eram doar un adolescent cănd am învățat că în lumea reală, cea fără „e-”, ce-i omorât, omorât rămâne. Iar cei dragi nu vin înapoi nici cu miros de lumînări arse ori cu tămâie topită, nici cu lălăiturile despre „locul cu vredeață” produse în serie de popi beți ori doar obosiți, nici la lacrimi, nici la regrete, nici la nevoie și nici la rugăminți. Cortina se trage o singură dată. Definitiv.

Dar, am aflat mai târziu, recent, nu e la fel în toate lumile.

Știu exact unde se află locul acela al amintirii scriitorilor. Mă îndrept într-acolo cu tristețea solemnă potrivită locului și momentului.

Am ajuns.

Poartă masivă, grea. „Din plumb”??? Spanac, îmi spun, plumbul e prea maleabil, s-ar contorsiona sub propria greutate! Mai degrabă fier forjat, dar masiv, greu, cum scrie-n necrolog. Poate că plumbul a fost doar o figură de stil, menită să dea greutate... greutății porții.

Găsesc pietrele. Nu și criptele. Îmi vine un gând, și mă agăț de el. Simt mișcare în spate și mă întorc.

- Daaa, spune inorogul ieșit din ceață, în eLume sunt eCimitire, iar cei plecați nu putrezesc în ele, nu sunt mâncați de viermi, sunt doar spirite care pleacă. Nu e nevoie de locuri care să le păstreze trupurile, vei găsi doar pietre funerare pentru memoria minților și sufletelor.
- Cuuum? am întrebat descpumpănit ca după o veste minunată dar neașteptată. Adică... asta înseamnă...
- La asta te-ai gândit și tu, nu? Asta ai sperat.
- Da, dar nu... Adică nu credeam că...” Îmi înghițeam cuvintele, uimit, exaltat la gândul infinitelor posibilități ce gravitau în jurul ideii reversibilității morții.
- Să crezi. Cât timp materia din lumea reală nu a dispărut, proiecția ei din această lume poate reveni oricând. Nu este ușor, e nevoie de multă voință și de puțină magie, dar se poate face.
- Deci vor reveni!” aproape am țipat, plin de speranță.
- Poate că da. Cel puțin unii dintre ei. Nimic nu este sigur iar viitorul este influențat de miliarde de întâmplări mărunte, e imprevizibil raportat la faptele și destinele câtorva e-entități.
- Am înțeles. Eu ce am de făcut?
- Ia tolba asta. Înăuntru vei găsi câteva instrumente utile. Și păstrează speranța.

Agățată de cornul lui am văzut pentru prima dată un fel de traistă, țesută cu modele populare românești. Am luat-o, mi-am vârât o mână înăuntru și am scos o cutie frumos împachetată cu un stilou cu penița de aur și o călimară. M-am înroșit din cap până în picioare, copleșit de importanța misiunii pe care tocmai o primeam și am putut bângui doar atât:

- O să le dau Maeștrilor. O să îi caut până îi voi găsi și o să le redau instrumentele pentru scris. Promit!

Inorogul a nechezat, a scuturat de câteva ori din cap și apoi s-a pus pe un râs năprasnic, ca și cum ar fi auzit poanta serii spuse de Divertiși în vremurile de început. 

- Nu, neghiobule, mi-a spus când s-a oprit din râs, nu trebuie să cauți pe nimeni și nu trebuie să dai nimic! Ei vor veni singuri atunci când vor ști că a venit timpul, iar orice scriitor care învie poartă la el stiloul și călimara cu cerneală. Astea pe care ți le-am dat eu pune-le lângă o fântână, la loc vizibil, poate vor inspira pe alții dintre cei noi!

-Bine, am spus, plecând capul rușinat de aroganța de a mă crede mai însemnat decât era cazul. Îmi pare rău!
- De ce-ți pare rău?
- Am fost arogant. Încrezut. M-am simțit mai important.
- Dar ești important, mi-a spus inorogul. Mai caută în tolbă și-o să vezi!

M-am mai uitat o dată în traista aceea țesută cu modele populare și am scos, cu mâna tremurând, un etui în care se afla arma cititorului: o pereche de ochelari.

Acum am ochelarii și speranța că voi avea la ce să-i folosesc, numai că, în năstrușnicia lui, inorogul a omis să-mi dea ceva: răbdarea.